Într-o mare de durere și disperare, în mijlocul unor oameni care fug din calea războiului cu copiii în brațe și cu lacrimi în ochi, sucevenii, bucovinenii noștri, au reușit să aducă alinare și un real suport.
În Vama Siret, vineri, sucevenii au demonstrat încă o dată că pot fi cu adevărat buni, cu adevărat oameni, că pot înfrunta cruditatea și ororile unui război în felul lor și că le pot învinge.
S-au întâmplat adevărate minuni vineri în acest punct de trecere al frontierei, unde oameni simpli, preoți, pastori, voluntari au adus clipe de emoție, de lumină și de speranță unor oameni care fug din calea morții cu o valiză în care și-au pus câteva lucruri și documentele personale și cu copiii în brațe sau de mână.
Le-au dat lacrimile când la ieșirea din vamă au primit de la suceveni ceai cald, pâine, hrană, fructe, poale în brâu și chiar jucării pentru cei mici, care erau în stare de șoc și obosiți după un drum lung.
Fiecare a primit câte un pachețel, cartele de telefon iar localnici din zonă au venit să le ofere multora dintre ei cazare în propriile case.
Gesturi care pot părea mărunte în contextul dat, dar care au fost atât de mari, atât de emoționante și…firești.
Bucovinenii s-au mobilizat ca la carte, firme precum TARSIN asigurând transport gratuit refugiaților către țări ale Uniunii Europene. Ștefan Mandachi oferă acestor oameni cazare și masă în unul din hotelurile sale de lux iar Ghiță Ignat – alias Ursul Carpatin a cazat zeci de refugiați la fel ca și localnici din zona Siret.
Am văzut oameni care intrați pe un teritoriu străin, departe de casele lor lăsate în urmă, au realizat că nu sunt singuri și au plâns, nu și-au putut ascunde lacrimile și au mulțumit sucevenilor din toată inima.
Și iar, pentru a doua zi, m-au cutremurat imaginile cu copiii care își strângeau jucăriile la piept, într-un gest de apărare și de normalitate. Iar în toată marea de oameni un tânăr din Cernăuți și-a scos chitara și ne-a cântat. Cu siguranță a lăsat multe lucruri în urmă, dar nu această chitară, care îi aduce aminte de normalitate, de viața lui de până ieri.
Obișnuiesc să mă pun în pielea celor despre care scriu sau despre care transmit în reportaje și le-am simțit disperarea, amestecată cu revoltă și cu frică.
Am simțit durerea soțiilor și a copiilor care au trecut singuri granița, fără soți și tați, care nu mai sunt lăsați să iasă din Ucraina pentru a putea fi înrolați în armată.
Dar am simțit și că odată ajunși în România, aceștia au rămas surprinși de primirea făcută de suceveni, de gesturile de caritate și de omenia cu care au fost tratați.
Cei mai mulți, deși speriați și fără prea multe planuri, se simțeau eliberați din simplul fapt că reușiseră să iasă din Ucraina.
Alina Iosif
